Pescuitul la copcă: o tradiție românească amenințată de ierni tot mai blânde
Tradiția pescuitului la copcă a fost, de secole, un mijloc esențial de subzistență în regiunile reci ale României. Pe fondul unei clime care se încălzește treptat, numărul lacurilor și cursurilor de apă care îngheață suficient pentru a permite această practică a scăzut, iar obiceiul riscă să devină tot mai rar.
Origini și tehnici tradiționale ale pescuitului la copcă
Metodele folosite erau adaptate la condițiile locale și la speciile vizate: se tăia sau se scobea crusta de gheață, se forma o deschizătură — copca — iar pescarul atrăgea sau aștepta peștele care venea la lumină. Uneltele variau de la cârlige și sulițe la capcane confecționate din coșuri sau plase, iar îndemânarea comunităților făcea diferența în randament.
„Pescarii iau ciocane și sparg gheața unde poftesc, făcând o gaură rotundă până la apă. Ai spune că este gura unei fântâni sau a unui vas uriaș, foarte burduhos. Atunci mulțimi de pești, dorind să scape de gheața care apasă asupra lor ca un acoperiș și tânjind după lumină, înoată cu bucurie spre deschizătură, vin în număr nespus, se înghesuie unii în alții și, fiind prinși într-un spațiu îngust, sunt ușor capturați”, nota în secolul I Plinius cel Bătrân, autorul primei mari enciclopedii romane, Naturalis Historia.
Perioade istorice și semnificație socială
Pescuitul la copcă a rămas important și în Evul Mediu, atunci când iernile erau mult mai aspre. În anumite regiuni fluviile înghețau frecvent, iar comunitățile se organizau în jurul activității de iarnă, care asigura hrană și uneori aducea prilej de sărbătoare, chiar în condiții grele.
„Mulți pescari, făcând găuri în gheață, prind moruni și sturioni care cântăresc până la o sută de oca (n.r. echivalentul a aproximativ 120 de kilograme). Locuitorii Silistrei păstrează bucăți din sloiuri și le folosesc în luna iulie, cufundându-le într-un compot limpede ca oglinda de Murano, din vișine, și bând lichidul pentru a se răcori. Mulți alții se adună în grupuri mari, aduc pământ, îl așază pe gheață și fac focuri pe care fripturi întregi de oi și vite sunt rumenite, apoi mănâncă și se veselesc. Locuitorii acestui oraș, fie ei adulți sau copii, nu se tem de frigul iernii. Așezat în mijlocul celei de-a cincea zone climatice, iernile sunt aici cumplite, însă toți locuitorii sunt sănătoși”, informa cronicarul otoman.
Unelte, tehnici și observații științifice
Observatorii naturaliști și oamenii de știință au descris în detaliu mijloacele folosite pentru capturarea peștilor prin copcă. Se foloseau coșuri mari, furci, năvoade introduse sub stratul de gheață sau alte capcane ingenioase, iar uneori întreaga comunitate participa la operațiune.
„Bazați pe aceste câteva principii simple, decurgând mai cu seamă din observațiile făcute timp îndelungat asupra obiceiurilor vieții peștilor, pescarii își imaginează tot felul de mijloace și își construiesc tot felul de instrumente, potrivite felului apelor în care pescuiesc, pentru a ademeni și a concentra peștii în locuri cât mai restrânse, spre a-i putea apoi prinde cu cât mai multă ușurință”, nota Grigore Antipa, în cartea „Pescăria și Pescuitul în România” (1916).
- Copca — deschizătura făcută în gheață pentru a ajunge la apă.
- Coșuri și năvoade — folosite pentru a scoate peștii între bulgări de gheață.
- Ostiile și furcile — unelte pentru înțepat sau prindere directă.
- Mreje și plase — instalate sub stratul de gheață în iazuri și râuri.
Pescuitul la copcă în literatură și memorie
Descrierile din literatură și relatările locale arată că activitatea a atins uneori dimensiuni aproape ceremoniale, cu tehnici rafinate și povești legate de recolte bogate în bazine izolate de munte sau pe Dunăre.
„Oamenii cufundaseră năvodul, strâns grămadă în falduri, într-o spărtură a gheții în capătul cel adânc al elipsei. Legând capetele aripilor, le mânară de o parte și de alta pe linia produfurilor: vergile în care erau fixate aceste aripi lunecau pe sub gheață, apăreau succesiv la produfuri (găuri, copci – n.r.) și erau mânate de oameni meșteri înainte, din produf în produf. Așa, prin două părți, pe sub gheață, aripile năvodului înaintau spre celălalt capăt al elipsei, către mal. Ajunse aici, în altă spărtură a gheții, oamenii traseră la lumină capetele aripilor și le încrucișară. Apoi, înhămându-se în două șiraguri, începură a trage năvodul ca să aducă matița la lumină. Și ai să te încredințezi că Dumnezeu singur a orânduit ca în asemenea bălți să se găsească asemenea crapi și nu prea departe să fie și cucoana Zoe, care știe ce întrebuințare să le dea. Cu asemenea vorbe și cu două sănii pline de crapi, ne-am întors la curte”, scria Mihail Sadoveanu.
De la necesitate la recreere — și mai puțin timp pentru practică
În epoca modernă, pescuitul la copcă a căpătat și valențe sportive, dar s-a confruntat cu două schimbări majore: înlocuirea uneltelor arhaice cu echipamente moderne și reducerea numărului de zile cu gheață suficient de groasă pentru practică. În paralel, reglementările pentru siguranță și protecția mediului au devenit mai stricte, iar localnicii și pasionații se adaptează la noile condiții.
Astăzi, pescuitul la copcă rămâne o parte importantă a memoriei culturale, dar supraviețuirea lui depinde de evoluția climei și de capacitatea comunităților de a transmite meșteșugul generațiilor viitoare.
