Tinerii și biserica: cum percepe generația Z lăcașele de cult
România are mii de lăcașuri de cult și o parte importantă a populației se definește ca religioasă, dar relația tinerilor cu biserica este variată. Mulți recunosc valoarea culturală a religiei, însă frecvența participării la slujbe și profunzimea trăirilor religioase diferă foarte mult între generații.
Tinerii și biserica: motivații, confort și nemulțumiri
Pentru unii tineri, biserica rămâne un loc de liniște, recuperare emoțională sau reflecție personală; pentru alții, slujbele sunt percepute ca plictisitoare, prea lungi sau incomode din punct de vedere fizic. Experiențele personale postate online reflectă aceste poziții opuse.
Un tânăr povestește că frecventează biserica locală cel puțin o dată pe lună, însă doar pentru câteva minute și mai ales în afara slujbelor.
„Când e foarte aglomerat, parcă mă copleșește atmosfera. Odată, după vreo 20 de minute în care am stat la slujbă, am început să mă simt cam rău și a trebuit să ies afară să iau aer. Apoi mi-am revenit, am mai intrat puțin, ne-am plimbat prin curte, am aprins lumânări și am intrat și în biserica mică, unde era liniște și am citit niște rugăciuni”,
Alți tineri apreciază întâlnirea cu preoții care au vocație și cu slujbele bine organizate, în timp ce critică superficialitatea sau ipocrizia pe care o percep la alți enoriași.
„Ca în cazul medicilor, aici poți să dai peste preoți buni, pasionați și care au vocație, iar asta se simte în felul în care slujește, în liniștea și ordinea din biserică, în felul cum se cântă și cum decurge slujba, se simte la spovedanie când are răbdare să te asculte și este implicat în discuție. Sau poți să întâlnești oameni superficiali, la care se simte mai puțin căldura și frumusețea din biserică”,
Unii tineri se simt revigoraţi după vizite în lăcașurile de cult, în timp ce alții se plâng de disconforturi: mirosul de tămâie, aglomerația, şuşotelile sau statul îndelungat în picioare.
„Mirosul puternic de tămâie îmi face sistemul respirator, deja slăbit de alergie, să reacționeze – greață, gât uscat, mâncărimi ale nasului. Nu suport șușotelile și îmbrâncelile și teatrul pe care îl fac unii ca să arate că ei sunt mai credincioși decât vecinul”,
Problemele legate de confort sunt frecvente în spațiile mici şi aglomerate: unele biserici cu ferestre închise devin greu de respirat, iar perioadele lungi petrecute în picioare îi determină pe mulți să plece mai devreme.
„Pe lângă sentimentul acela apăsător pe care mi-l dă slujba, este și statul în picioare timp de două ore, ceea ce de multe ori mă face să mă simt rău fizic. Ajută să stau jos, dar tot trebuie să te ridici din când în când. Îmi place totuși să mă rog singură în biserică, atunci când nu e nimeni, și să pun o lumânare”,
Pentru alții, participarea s-a transformat într-un gest scurt, ritualic, practicat doar în anumite momente.
„Stau 10-15 minute, cât aprind niște lumânări și dau un pomelnic. După aceea plec”
Experiențe religioase care au lăsat urme
Pentru unii membri ai generației Z, raportul cu religia a plecat din familie și a generat atât confort, cât și traume. Amintirile despre teamă, superstiții sau interpretări extreme ale credinței pot marca negativ raportarea la biserică pe termen lung.
„Am crescut într-o familie ultraortodoxă. Obișnuiam să tremur toată noaptea de frică, adormeam doar după ce cânta cocoșul a treia oară, pentru cine știe ce înseamnă asta. Auzisem că între miezul nopții și până cântă cocoșul de trei ori se pot plimba spiritele pe pământ, inclusiv diavolii. Și eu eram leșinată de frică, credeam că vin după mine. Pentru un copil e groaznic”,
Astfel de experiențe sunt completate de poveștile despre superstiții și frici transmise în familie sau în comunitate.
„La biserică auzeam aceleași discuții. Ajunsesem să mergem în vacanță la mănăstiri, să stăm cazați la măicuțe, acolo, și mi se părea sinistru. Am mai avut și ghinionul să mergem la biserică atunci când erau persoane care credeau că sunt posedate. Îmi era foarte frică să nu devin și eu posedată”,
Tradiţie, critică şi puncte comune
Istoria arată că religiozitatea românilor a combinat întotdeauna ritualuri populare cu practici religioase instituţionalizate. Observatori străini din secolele XVIII-XIX au notat adesea această mixtură între respect ritualic şi practici mai degrabă formale decât vocaţionale.
Un călător din secolul al XVIII‑lea nota că unele practici păreau mai degrabă cutume decât manifestări ale unei credinţe personale profunde:
„Ei n-au mai multă religie decât vitele lor; afară de posturile lor repetate, care se întind aproape pe jumătate de an și care sunt atât de stricte încât nu îndrăznesc să mănânce deloc nici carne, nici ouă, nici lapte, abia dacă mai au vreo idee și de alte îndatoriri religioase. Dar postul acesta îl țin cu atâta sfințenie, încât nimic nu-i poate face să-l ușureze sau să-l întrerupă, chiar dacă nesocotesc toate celelalte legi divine sau umane. Un tâlhar nu-și va îngădui să se înfrupte împotriva acestei abstinențe și nici nu-și dezmierda nevasta sau pe a altuia de teamă că Dumnezeu nu i-ar mai binecuvânta isprăvile sale. Riturile sau ceremoniile acestui popor aduc mai mult cu păgânismul decât cu religia pe care o mărturisesc ei; de exemplu, niciodată o femeie la ei n-ar îndrăzni să omoare un animal, de orice fel ar fi”,
Un alt observator din secolul al XIX‑lea descria obiceiuri ritualice frecvente și respectul strict pentru posturi:
„Să facă semnul crucii de la dreapta la stânga când se roagă sau când tună, să repete semnul crucii când întâlnesc preotul, când trec pe lângă o biserică sau când încearcă să alunge diavolul, să se prosterneze ca turcii, fiind atenți să evite poziția îngenuncheată a ereticilor catolici, să-i venereze pe popi și să-i blesteme pe Papa și pe musulmani, să țină o sută cincizeci de sărbători pe an și să postească o sută zece zile – aceasta este învățătura pe care o dă biserica greco-ortodoxă milioanelor ei de adepți”,
Despre severitatea posturilor, relatarea continua:
„Abstinența din zilele de post este atât de aspră încât nu poți cumpăra, cu aur, nici măcar o cană de lapte. Vasile, celebrul tâlhar român, după ce ucisese într-o vineri o întreagă familie și-i jefuise locuința, a fost șocat să vadă pe unul din banda sa lingând o farfurie care conținuse unt. «Păgânule!», a strigat el, dându-i o cumplită lovitură celui ce încălcase postul, «nu ai tu nicio frică de Dumnezeu?»”
Religiozitatea azi: date și tendinţe
Sondaje recente arată că majoritatea românilor se consideră religioşi, însă practica regulată este mai redusă. Un studiu reprezentativ realizat pe un eșantion de peste o mie de persoane arăta că o proporţie semnificativă se declară credincioasă, deşi frecvenţa la slujbe variază considerabil în funcţie de vârstă.
Date oficiale arată, de asemenea, că după 1990 numărul lăcaşurilor de cult a crescut vizibil, mai ales în mediul urban, astfel încât multe cartiere au propriile biserici. Ultima centralizare disponibilă arăta peste 27.000 de lăcaşuri de cult înregistrate la nivel naţional, dintre care majoritatea aparțin confesiunii dominante.
În final, discuţia despre tinerii și biserica rămâne una complexă: pentru unii lăcaşele de cult sunt un refugiu spiritual, pentru alţii sunt un cadru ritualic pe care îl accesează punctual sau îl resping din motive de confort, organizare sau experienţe personale negative. Dialogul între generaţii şi adaptarea practicilor la nevoile oamenilor tineri par esenţiale pentru ca spaţiile religioase să rămână relevante.
