Titularizarea: stabilitate, critici și propuneri pentru reformă
Examenul de titularizare a fost mult timp reperul profesional pentru profesorii din România: treci examenul, obții postul pe perioadă nedeterminată și dobândești stabilitate în carieră. În 2026, însă, întrebarea rămâne: este acest mecanism încă potrivit pentru a selecta și menține cadre didactice performante? Analiza experților internaționali și perspectivele a doi profesori activi în sistem arată că modelul actual are limite importante.
Ce înseamnă titularizarea și cum funcționează
Titularizarea este concursul național prin care un cadru didactic poate obține un post permanent în învățământul preuniversitar de stat. Procedura include o inspecție la clasă și o probă scrisă, iar nota minimă cerută la fiecare probă este de 7. Cei care iau note între 5 și 7 pot ocupa posturi temporare, ca suplinitori. Examenul are loc anual și, odată promovat, oferă profesorilor o siguranță pe termen lung în sistem.
Titularizarea: stabilitate versus plafonare
Stabilitatea pe care o aduce titularizarea este percepută ca un atu, dar poate genera şi efecte negative, observă Doru Căstăian, profesor cu experienţă. El atrage atenția asupra riscului de plafonare atunci când presiunea evaluării dispare.
„În momentul în care nu mai există niciun fel de presiune, e destul de ușor să te plafonezi, să te complaci. Din moment ce nu riști mare lucru făcând lucrul ăsta.”
De asemenea, profesorul subliniază rigiditatea mecanismului de intrare în sistem, care poate exclude candidați valoroși din motive organizatorice.
„Ieșirea și intrarea în sistem sunt foarte, foarte mult îngreunate.
Practic, profesorii care ar avea vocație și dorință de a deveni membri în sistemul de învățământ rămân în exterior, uneori pe perioade foarte mari, chiar dacă au note foarte mari”.
El mai exemplifică problema prin modul în care fiscalizarea posturilor influenţează rezultatele practice ale selecţiei:
„Dacă un profesor ia 10 într-un an în care nu există catedre titularizabile, el rămâne doar cu nota sau cu faima, în vreme ce un profesor care ia 7 sau 8 într-un an în care există catedre se poate titulariza. Dacă mă întrebați pe mine, ăsta este un semn al caracterulu – n-aș spune chiar disfuncțional – însă profund problematic al sistemului de titularizare”.
Titularizarea verifică cunoștințe, nu întotdeauna competențe
Un alt reproș major adus sistemului este focalizarea pe memorare și pe evaluarea teoretică, în detrimentul competențelor practice necesare în clasă. Doru Căstăian explică de ce examenul actual nu surprinde ceea ce contează în predare.
„Examenul nu reflectă competențe, reflectă cel mai mult niște cunoștințe. Dar cum sunt aplicate efectiv cunoștințele acestea în școală – pentru că asta înseamnă de fapt competențele – e un lucru pe care examenul de titularizare nu îl verifică.
Sigur că titularizarea pe post presupune și anumite inspecții la clasă, însă, să fim serioși, inspecțiile acestea nu sunt un indicator foarte viabil al competenței reale a profesorului. Orele inspectate au foarte des un caracter artificial, deloc elocvent și revelator pentru ce poate cu adevărat profesorul respectiv”.
El pledează pentru o monitorizare diferită, mai adaptată vremurilor actuale și mai colegială în esență.
„Simplu faptul că ai devenit titular nu este o garanție că vei păstra acelea standarde profesionale de-a lungul profesiei tale. Dar această monitorizare se poate face și în alt fel decât se face acum. Acum avem, după părerea mea, o abordare complet depășită – ca să nu zic vetustă de-a dreptul – în care niște funcționari ai inspectoratelor școlare, de fapt un fel de ,,mari preoți” ai sistemului, vin să evalueze concordanța și felul în care profesorii reușesc să transpună standardele ministerului în oră.
Hai să fim serioși, lucrurile nu mai pot fi, din punctul meu de vedere, gestionate așa. Predarea și procesul de învățământ de acum nu mai au prea multe de a face cu ceea ce se întâmpla acum 20 sau 30 de ani. E realmente o altă lume. Felul în care se desfășoară educația a devenit mult mai dinamic, mai sensibil la context,. Astfel încât niciun model care trebuie validat mereu de sus în jos nu mai poate fi foarte eficient.
Da, trebuie să existe verificări și un feedback permanent între profesori, însă el trebuie făcut într-un spirit constructiv, deschis și colegial, nu sub forma unor controale rigide ale unor inspectori. „
Poate continua titularizarea în forma actuală?
Doru Căstăian avertizează că sistemul poate continua astfel pe termen lung, dar cu costuri pentru elevi și pentru societate, și propune modele alternative bazate pe stagiatură și mentorat.
„Dacă putem continua, mă tem că putem continua. Indefinit. Sistemul de educație din România pare foarte rezistent și nu mă îndoiesc că se poate continua în felul ăsta. Dar sigur că dacă vom continua în felul ăsta, o vom face cu costuri pentru elevi în primul rând și indirect pentru familiile lor și pentru întreaga societate românească. Ceea ce sper eu e să nu continuăm totuși așa în anii următori”
Propunerea sa: înlocuirea unui examen unic definitiv cu un stadiu profesional inițial, supravegheat de mentori, care să confirme competența profesorului înainte de a-i conferi stabilitatea pe post.
„Aș schimba titularizarea fără drept de apel în urma unui examen unic. Aș introduce, poate, conceptul de stagiatură sau de calificare inițială la locul de muncă sub o tutelă reală și cu un mentorat real și cu o supraveghere binevoitoare și, în același timp, riguroasă.
Astfel încât titularizarea pe post să vină în momentul în care știm realmente că ne dorim omul respectiv pe postul respectiv”.
Perspective de la clasă: evaluare continuă axată pe competențe
Vali Neagu, profesor care predă în mediul rural, recunoaște meritele titularizării (standard național, limitarea numirilor pe relații, obiectivitatea deciziei), dar atrage atenția asupra lipsei evaluării competențelor didactice practice.
„Examenul evaluează memoria, capacitatea de sinteză teoretică, rezistența la stres. Nu evaluează suficient abilitățile de comunicare, managementul clasei, capacitatea de adaptare, relația cu elevii și părinții, competențele digitale și pedagogice aplicate. Un profesor bun nu este neapărat cel care scrie cel mai bine la un examen, ci cel care reușește să producă învățare reală.”
Neagu mai subliniază că evaluările trebuie să țină cont și de contextul local – nevoile școlii și profilul elevilor – și propune controale periodice care să verifice adaptabilitatea și eficiența metodelor aplicate la clasă.
„Aceste evaluări ar trebui să verifice în ce măsură cadrele didactice sunt racordate la schimbările din educație, dacă folosesc metode moderne, adaptate nevoilor elevilor și dacă strategiile lor didactice produc învățare autentică, nu doar transmitere de informații. Accentul ar trebui mutat de la reproducerea de conținut la practicile de la clasă, de la „ce știe profesorul” la ce reușește să facă elevul ca rezultat al actului educațional”.
„Un astfel de sistem ar încuraja dezvoltarea profesională continuă, reflecția asupra propriei activități și responsabilitatea față de calitatea educației, fără a transforma evaluarea într-un instrument punitiv sau birocratic. În acest fel, stabilitatea oferită de titularizare ar fi dublată de o cultură a îmbunătățirii permanente, în beneficiul elevilor și al întregului sistem de învățământ.”
Opinia ei clară: „Putem continua doar dacă este reformat”
Propunerile concrete ale Vali Neagu includ:
- Reducerea importanței probei scrise în decizia finală;
- Introducerea unui stagiu practic, evaluat riguros (1-2 ani), înainte de confirmarea pe post;
- Organizarea concursurilor la nivel local (școală sau consorțiu), dar cu criterii naționale clare;
- Legarea examenului de posturi reale, nu de posturi ipotetice;
- Acordarea titularizării abia după confirmarea performanței în timp, nu pe baza unei singure probe.
„Îmi place sistemul din Republica Moldova, unde gradele se reconfirmă o dată la cinci ani.”, mai spune Vali Neagu
Concluzia ei: „Examenul de titularizare, în forma actuală, nu este fundamental greșit, dar este insuficient și rigid. El trebuie integrat într-un sistem mai larg, care să pună accent pe practică, evaluare continuă și responsabilitate profesională, nu doar pe performanța într-o zi de examen”.
Ce recomandă experții internaționali
Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) a examinat de două ori sistemul românesc și, în ambele rapoarte, a recomandat trecerea de la un examen unic la mecanisme de evaluare periodică pentru recertificare, care să urmărească standarde minimale pentru toți profesorii activi, nu doar pentru cei care candidează la titularizare.
Propuneri de politici: mai multă autonomie și evaluare periodică
O altă viziune asupra reformei propune o combinaţie între un examen inițial de licențiere și autonomie mai mare pentru școli în angajarea pe post. Fostul ministru Daniel David a sugerat un mecanism în care titularizarea rezultă din trecerea unui examen național de licențiere, iar apoi angajările pentru posturi concrete să fie gestionate local, cu evaluări interne periodice. În raportul propus se detaliază și sancțiuni și măsuri de remediere profesională.
,,Licențiații care obțin post pe perioadă determinată își păstrează postul dacă viabilitatea acestuia este prelungită anual de către unitatea școlară, cu condiția unei evaluări interne pozitive, organizată după o metodologie cadru stabilită de minister. (…) Cei angajați pe perioadă nedeterminată (titulari) sunt evaluați pe baza unor standarde minimale la fiecare 5 ani.
Un calificativ nesatisfăcător pentru cadrul didactic va conduce la parcurgerea unor formări obligatorii gratuite, finalizate cu o evaluare riguroasă – dacă această evaluare nu este trecută în timp de doi ani, contractul nu va mai fi pe perioadă nedeterminată”, scria fostul ministru în raportul QX.
În esență, dezbaterea privind titularizarea se concentrează pe găsirea unui echilibru între stabilitatea necesară cadrelor didactice și mecanismele de asigurare a calității predării: mai multă evaluare practică, monitorizare continuă și responsabilizare profesionistă, fără a transforma procesul într-un instrument birocratic sau punitiv.
