Proteste din Iran: mișcare populară, represiune și incertitudini politice
Un val masiv de proteste din Iran continuă să marcheze viața politică a țării, în pofida unei reacții violente din partea autorităților. Expertă în Orientul Mijlociu, Ioana Constantin-Bercean analizează desfășurarea evenimentelor la Teheran și discută în ce măsură actualul regim ar putea fi înlăturat sau dacă există vreo șansă realistă pentru o revenire la monarhie.
Proteste din Iran: amploare, victime și acuzații reciproce
De peste două săptămâni, străzile Iranului au fost scena unor confruntări între forțele de ordine și civili, într-un episod considerat de analiști drept cea mai amplă mișcare de protest de la începutul valului „Femei, Viață, Libertate” din 2022. La sfârșitul anului 2025, noi manifestații au izbucnit, iar răspunsul autorităților a inclus o represiune dură, soldată cu sute de decese și imagini șocante difuzate în mass-media.
Regimul acuză influențe externe pentru pregătirea demonstrațiilor și pune responsabilitatea pe puteri străine, în timp ce a declarat zile de doliu pentru cei considerați martiri. Între timp, apelurile la libertate continuă să vină din rândul populației, chiar dacă reacția autorităților rămâne severă.
Context istoric și analiza unei experte
Ioana Constantin-Bercean pornește de la observațiile sale anterioare și le actualizează pornind de la evenimentele recente. Ea a postat pe o rețea socială un fragment dintr-un material mai vechi publicat într-o publicație, text care rămâne relevant pentru înțelegerea dinamicii actuale. În analiza sa, experta subliniază faptul că tensiunile interne, combinate cu slăbiciunile economice, creează premisele unei instabilități de durată.
„Iranul este imprevizibil. O afirmaţie atât de succintă poate încapsula cu adevărat natura politicii iraniene, dar şi caracteristicile societăţii din ultimele patru decenii. Protestele declanşate în noiembrie 2019, şi mai apoi în ianuarie 2020, au reprezentat mai mult decât o nesupunere civilă și au evaporat sentimentul unităţii naţionale din timpul funeraliilor generalului Qassem Soleimani, asasinat pe 3 ianuarie 2020. În ianuarie 2019, când iranienii au ieşit din nou în stradă, mulţi comentatori s-au hazardat să anticipeze căderea iminentă a regimului din Teheran. Însă prevestita înainte de vreme schimbare nu s-a produs, dar fiecare coliziune dintre un cetăţean furios şi o structură inflexibilă a puterii lasă fisuri în sistem. În cele din urmă, aşa cum s-a întâmplat în urmă cu 40 de ani în Iran, chiar şi cel mai bine consolidat regim se poate prăbuşi. Promisiunea reformării nu va mai convinge oamenii să aştepte zile mai bune. Nu există momentan o traiectorie realistă care să abordeze un viitor scenariu şi chiar dacă guvernul a reuşit să reducă tensiunile în această fază, folosindu-se de toate instrumentele sale de securitate şi politică, lipsa unor soluţii reale pentru criza economică nu va face decât să uşureze temporar situaţia. Totuşi, tensiunile pot reveni la rate mai mari şi cu un impact mult mai larg”
Război, economie și riscul intervenției externe
Conflictul din 2025 cu un stat vecin a adus, temporar, unitate națională în jurul simbolurilor statului. După relaxări temporare ale unor restricții religioase, populația s-a reîntors, însă curând, nemulțumirile economice — prăbușirea monedei și degradarea nivelului de trai — au reaprins nemulțumirea publică. Experta avertizează că o represiune excesivă ar putea destrăma înțelegerea fragilă creată după război, în timp ce o tolerare prea largă a protestelor ar putea facilita intervenții străine.
„În timpul războiului din iunie 2025, iranienii s-au reunit în jurul steagului, iar regimul a reacționat prin relaxarea aplicării regulilor religioase, în special în ceea ce privește purtarea hijabului. Însă protestele actuale, declanșate în 28 decembrie 2025, prezintă o dilemă: o reprimare prea dură ar putea anula înțelegerea fragilă pe care regimul a format-o cu populația după război, în timp ce permiterea extinderii acestora ar putea deschide ușa ingerințelor străine”,
Pornind de la lecții din trecut, nu este exclusă o implicare externă, fie sub forma presiunii diplomatice, fie a unor acțiuni mai directe, după modele folosite anterior în alte regiuni afectate de revolte. Mesaje contradictorii venite din partea unor lideri internaționali adaugă un plus de incertitudine la ecuația regională.
Paralele periculoase cu Libia și Siria
Experta trage o paralelă cu transformările din timpul Primăverii Arabe, când intervențiile externe, justificate prin obligația de a proteja civilii, au condus în unele cazuri la războaie civile și la destrămarea statelor. În contextul iranian, forțele militare si paramilitare aflate la dispoziția regimului au experiență acumulată în conflicte regionale, ceea ce face deciziile privind modul de reacție și mai complicate.
„Paralelele evidente sunt cu Libia și Siria în timpul Primăverii Arabe, când SUA și unele guverne europene au invocat „responsabilitatea de a proteja” protestatarii pentru a justifica intervenția militară. Aceste revolte populare s-au transformat rapid în eforturi de schimbare a regimului conduse de străini, ducând în cele din urmă la război civil și la prăbușirea statului. În special, Corpul Gărzilor Revoluționare Islamice din Iran este populat în mare parte de veterani ai conflictului din Siria, dar și de cei din războiul declanșat de invazia Irakului din 1980. Aceștia au fost martori la deturnarea protestelor genuine și transformarea acestora în războaie civile. Imperativul de a evita soarta Libiei și a Siriei este forța motrice din spatele procesului decizional iranian de astăzi”
Economia în declin și viitorul politic
Chiar dacă confrontarea deschisă cu puteri externe ar putea fi evitată, perspectivele economice rămân sumbre. Experta subliniază că declinul economic va alimenta furia publică pe termen mediu și lung, iar combinația dintre presiuni externe și revolte interne menține țara într-o stare de tensiune continuă.
„Chiar dacă Iranul poate evita o confruntare directă cu SUA și chiar dacă actualul val de proteste se va potoli, economia țării se află într-o spirală descendentă. Aceasta înseamnă că furia publică nu va face decât să crească pe termen mediu și lung. Republica Islamică se află într-o menghină, strânsă de amenințarea externă din partea SUA și a Israelului, iar pe plan intern de revoltele accentuate și extinse”
„O prăbușire totală a Republicii Islamice nu este neapărat iminentă, dar ciclul revoluționar început în 1978 se apropie de final. A treia generație de asabiyyiah ar putea aduce schimbarea, iar sustenabilitatea tranziției pașnice ar putea fi asigurată de actualul președinte, alături de figuri politice reformatoare, momentan marginalizate, precum Mohammad Khatami, Mir-Hossein Mousavi Khameneh sau Hassan Rouhani”
Monarhia în dezbatere: reticență populară
O parte importantă a populației este reticentă în privința reinstaurării monarhiei. Această opoziție este mai puternică în regiunile cu minorități etnice și în provinciile vestice, unde temerile privind marginalizarea identităților locale sunt profunde.
„Videoclipurile din Tabriz, capitala provinciei Azerbaidjanului de Est, îi arată pe protestatari scandând sloganuri atât împotriva lui Khamenei, cât și împotriva lui Reza Pahlavi. În limba turcă azeră, manifestanții le-au numit pe ambele personalități «rușinoase» și au descris provincia lor drept un «simbol al demnității». Această rezistență este legată de opiniile naționaliste de dreapta ale multor susținători monarhiști, care adesea echivalează revendicările etnice cu separatismul. O stare de spirit similară există și în provincia Kurdistan. Regiunea, unde a început mișcarea «Femeie, Viață, Libertate» se teme acum că, sub o monarhie restaurată, revendicările kurde ar putea fi marginalizate și mai mult decât sunt sub Republica Islamică”
Pentru mulți iranieni, îndoielile față de viabilitatea unui monarh revenit sunt legate și de amintirile istorice: regimul trecut a lăsat în urmă atât modernizări forțate, cât și episoade de represiune și politici economice contestate. În plus, opoziția externă și legăturile cu diaspora monarhistă complică imaginea unui posibil restaurator.
„În plus, îndoielile cu privire la Pahlavi rămân răspândite, dincolo de remarcile lui Donald Trump care sugerează că nu este pregătit să conducă țara, iar apropierea sa de Israel, MEK și diaspora fidelă monarhiei, sunt aspecte care nu sunt ușor de digerat pentru cea mai mare parte a iranienilor din interiorul granițelor. Moștenirea familiei sale este marcată de represiune, modernizare forțată și politici economice nesăbuite. Reza Pahlavi a fost, de asemenea, parțial responsabil pentru eșecul așa-numitei «Coaliții Georgetown», care a căutat să unească oponenții exilați ai Republicii Islamice din Iran. Mai mult, abilitățile sale politice și de guvernare nu au fost încă dovedite și îi lipsește o echipă bine pregătită, capabilă să-l susțină eficient”
În ansamblu, perspectivele rămân incerte: protestele din Iran au adus un nou val de nemulțumire care poate sclipea ocazional, dar nu există, pentru moment, o certitudine privind un deznodământ clar. Rămâne de văzut dacă actualul regim va reuși să se replieze sau dacă tensiunile vor escalada spre schimbări politice profunde.
