Istoria ca armă politică: cum a transformat Rusia narațiunea despre Ucraina
În vara anului 2021, liderul rus a publicat un eseu amplu în care susținea că rușii și ucrainenii ar fi „un singur popor”, o teză construită pe nostalgie imperială și pe o reinterpretare selectivă a trecutului. Jurnaliștii care au analizat textul au considerat că acesta a fost, în practică, un manifest intelectual pentru acțiunile militare care au urmat.
La câteva luni distanță, forțele rusești au lansat bombardamente asupra orașelor ucrainene, au anexat teritorii și au cauzat pierderi semnificative în rândul civililor – tot pe fondul unei istorii reimaginate pentru a servi obiectivelor politice.
Ulterior, această abordare a fost transformată într-un instrument de politică internațională: în interviuri și întâlniri cu lideri străini, responsabilul rus a reiterat aceeași versiune a trecutului pentru a legitima acțiunile sale externe. „Pentru Putin, istoria este un arsenal din care își alege armele potrivite ca să-și lovească dușmanii”, explică istoricul Françoise Thom.
Re-scrierea trecutului: istoria ca armă politică
Reinterpretarea trecutului nu este un fenomen nou în regiune; de-a lungul secolelor, manualele și narațiunile oficiale au fost adesea rescrise după interesele conducătorilor. Însă actuala conducere a dus practica la un nivel în care mitologia istorică devine principalul cadru de justificare a conflictului.
Autorul eseului a selectat doar acele episoade istorice care susțin ideea unei unități profunde între cele două popoare, ignorând momente care contrazic această imagine. „Pentru a justifica agresiunea, el trebuie să demonstreze că nu e un război împotriva Ucrainei, ci o reîntregire”, explică istoricul Serhii Hromenko.
Un exemplu frecvent invocat este cel al Rusiei Kievene – formațiune medievală folosită ca argument că rușii și ucrainenii ar fi un singur popor. Criticii de specialitate resping însă această lectură: „E o absurditate. Națiunile evoluează. Ucraina și Rusia au avut traiectorii complet diferite încă din secolul al XIV-lea.”, spune istoricul Iaroslav Hrițak.
După destrămarea Rusiei Kievene, teritoriile care astăzi formează statul ucrainean au evoluat sub influențe politice și culturale diferite față de centrul emergent de la nord. Evenimentele istorice recuperate pentru narațiunea „unificatoare” – de la alianțe vremelnice la tratate – sunt prezentate adesea ca acte de voință comună, deși contextul real era mult mai complex.
Figuri istorice care contrazic mitul unității sunt în mod repetat trecute cu vederea, iar momente cheie din istoria modernă a Ucrainei – precum proclamațiile de independență din 1917 sau anexările regionale din secolul XX – sunt minimize sau eliminate din narațiune. „Scopul lui este clar: să șteargă istoria Ucrainei ca națiune”, spune Hrițsak. „Dacă îi iei unui popor memoria colectivă, îl faci vulnerabil, îl poți absorbi.”
Obsesia pentru Ucraina și consecințele ei
Pentru conducerea de la Kremlin, povestea istorică a devenit nu doar propagandă, ci o obsesie care justifică poziționarea agresivă față de Occident și față de vecini. „În viziunea lui, istoria este o colecție nesfârșită de umilinți impuse poporului rus de Vest, încă din vremea Bizanțului”, observă Françoise Thom.
Acest mod de operare a fost amplificat de mecanismele mediatice oficiale, care repetă constant ideea autoapărării împotriva unei lumi ostile. Criticii istorici subliniază că fascinația pentru Ucraina a depășit orice precedent: „Toți liderii sovietici au manipulat trecutul, dar niciunul nu a făcut din el un delir personal. Putin trăiește într-o lume paralelă, una care există doar în capul lui.”, spune istoricul Serghei Radcenko.
Mulți istorici și observatori consideră această obsesie drept o explicație directă pentru declanșarea conflictului. „Relațiile ruso-ucrainene ar fi fost complicate indiferent cine era la Kremlin. Dar cu Putin, războiul a devenit inevitabil”, spune Iaroslav Hrițak. „Pentru el, Ucraina nu este o țară străină, ci o parte din propria identitate. Iar pierderea ei este o rană personală.”
Această strategie transformă istoria ca armă politică într-un instrument de legitimare a forței, cu efecte profunde asupra securității, identității și suveranității populațiilor implicate. După ani de confruntări și pierderi umane massive, retorica despre „marea istorie comună” și despre „întoarcerea acasă” rămâne folosită, deși realitatea geopolitică și memoria colectivă a multora au respins deja acea versiune a trecutului, conchid jurnaliștii.
