Portretul unui arhitect care a modelat Clujul
Te-ai întrebat vreodată cine a desenat străzile, a gândit spațiile verzi sau a decis forma unor clădiri care încă definesc orașul? Povestea lui Vasile Mitrea explică cum s-a construit o parte din Cluj-Napoca, între norme stricte și idealuri profesionale.
Tânărul arhitect care a modelat Clujul: începuturi și formare
De la primele înclinații pentru desen până la decizia de a urma arhitectura, drumul lui Mitrea a fost marcat de întâmplări și recomandări de familie. „Mie mi-a plăcut desenul. Și am fost chiar într-un cerc de artă plastică la liceul din Piatra Neamț“, își amintește el. La admitere, s-a prezentat cu talentul la desen: „Am avut norocul că aveam diploma de merit și atunci n-am dat decât examen la desen, unde m-am descurcat bine“.
Repartizat apoi într-un atelier de sistematizare, inițial a resimțit frustrarea: „Necazul meu a fost că nu mai erau locuri la arhitectură, la Institutul Județean de Proiectare, și am fost repartizat la atelierul de sistematizare. Eu voiam să fiu arhitect, pentru că puteai să faci o clădire într-un an și se știa imediat că tu ai proiectat-o. La sistematizare lucrurile durau mai mult și nu mi-a convenit această repartiție“. În timp, experiența l-a făcut să vadă avantajele abordării urbane: „Dacă la început am avut reacția asta, până la urmă mi s-a părut că a fost o idee bună, în sensul că e disciplina care te obișnuiește cu ansamblul, care îți dă perspective mai largi decât un obiect oarecare“.
Proiecte-cheie: cartiere care puneau accent pe spații verzi
Două cartiere semnificative la care a contribuit sunt cunoscute pentru abordarea lor orientată spre locuitor: proiecte rezidențiale gândite cu promenadă, spații verzi și legături către râul Someș sau către parcuri. Logica urbanistică urmărea unitatea de vecinătate — ideea că locuințele trebuie însoțite de comerț, servicii, școli și facilități la scurtă distanță: „Problema este așa: că un ansamblu de locuit trebuia să satisfacă toate necesitățile zilnice și periodice“.
Planurile inițiale includeau elemente care vizau confortul comunității: promenade centrale ce conectau dotările, propuneri de legături pietonale și chiar soluții mai ambițioase, precum un mic debarcader. În practică, însă, prioritatea acordată construcției rapide de locuințe a dus la renunțarea la unele componente colaterale ale proiectelor.
Centrala Telefonică — un experiment arhitectural riscant
Un proiect care i-a pus profesionalismul la încercare a fost o clădire publică din centrul orașului, realizată în două etape între 1969 și 1975. Propunerea sa s-a deosebit de tiparele epocii prin fațada neregulată și prin soluțiile de iluminare adaptate utilajelor interioare. Avertismentul legat de riscurile aprobării a fost clar: „Am fost avertizat: dacă proiectul nu va fi aprobat, lunile de muncă îmi vor fi tăiate din salariu“.
Mitrea a explicat alegerea unor ferestre înguste pentru a oferi lumină difuză aparaturii: „M-am gândit la niște goluri care să fie foarte mici și care să dea doar lumină difuză, pentru că aparatura din interior nu suporta lumina naturală puternică“. Rezultatul vizual — denumit de el „ferestre împușcate“ — a transformat clădirea într-un reper imediat, dar i-a atras și rezerve din partea unor comisii de evaluare.
Descoperirea unor resturi de zid de incintă medievală pe amplasament a condus la integrarea referinței istorice în proiect: traseul fostei fortificații a fost marcat în amenajarea pietonală din fața clădirii, iar elemente ale fațadei au fost inspirate de textura zidului găsit la fundații.
Constrângeri, compromisuri și recunoaștere tardivă
Drumul proiectelor prin comisii a fost anevoios; susținerea unui profesor i-a fost decisivă: „Dacă acest arhitect consideră că proiectul este răspunsul profesional adecvat la cerințele beneficiarului, atunci să-i acordăm încrederea cuvenită“. Inițial planificată ca o clădire cu patru etaje, construcția a fost ridicată în etape din cauza limitărilor financiare, iar recunoașterea valorii sale a venit abia la decenii distanță, când opinia publică și specialiștii au susținut clasarea ca monument istoric.
Arhitectură sub regim: libertate constrânsă, mici breșe de autonomie
În perioada în care a activat, proiectarea era modelată de reguli centralizate: materiale economice, prefabricare, norme stricte privind fațadele și numărul de etaje. „Politicul era cel care dicta ce trebuie să faci. El stabilea indicatorii, cât ai voie să faci partea prefabricată, ce materiale trebuie să folosești“, rememorează arhitectul. Totuși, după anii ’60, accesul la publicații străine a deschis posibilitatea unor idei mai personale: el menționează abonarea la o revistă de arhitectură străină care i-a lăsat libertate de gândire.
Uneori, proiectanții recurgeau la reticență sau la mici trucuri pentru a păstra spații verzi sau pentru a proteja interesele comunității — de exemplu, orientând traficul în afara nucleului locuit pentru a elibera interiorul cartierelor destinate pietonilor și recreerii: „Asta a fost o păcăleală la adresa consiliului, dar am pledat cauza că locuitorii au nevoie de un spațiu verde“.
Moștenirea profesională și viziunea pentru viitor
Tranziția spre economia de piață a schimbat regulile jocului: presiunea pentru densificare, interesele private și modificările normative au complicat gestionarea spațiilor urbane. Mitrea subliniază nevoia de planuri flexibile și de dialog interdisciplinar: „Nu doar arhitecți, ci și sociologi, psihologi, ecologiști, alături de administrație, politic și opinia publică“. El se implică în dezbateri publice și profesionale pentru a promova soluții care să protejeze calitatea vieții pe termen lung.
Despre propria contribuție, arhitectul rămâne modest: „Nu-mi permit să zic că am lăsat o amprentă la nivelul Clujului. Am încercat să nu mă încadrez într-o practică curentă și să adaug ceva, atât cât s-a putut“. Și trage un semnal de alarmă legat de prioritățile actuale: „De când a apărut proiectarea privată, mulți arhitecți pun pe primul plan interesul financiar. Și atunci, profesia e pusă pe locul doi“.
Concluzie: Portretul acestui arhitect care a modelat Clujul arată cum viziunea profesională, adaptarea la context și persistenta în fața restricțiilor pot produce proiecte care rămân în memoria orașului și pot influența felul în care se trăiește comunitar.
