Transformarea zonei Porților de Fier: cum Dunărea a remodelat țărmul
De la mijlocul secolului XX, amenajările hidroenergetice au schimbat radical imaginea zonei Porților de Fier. Lucrările începute în anii ’60 au adâncit albia fluviului și au lărgit cursul său cu zeci de metri, iar acest proces a dus la acoperirea unor sate, gări și tronsoane de drum și cale ferată aflate pe țărm.
Peisajul modificat al zonei Porților de Fier
Tronsonul rutier și feroviar care leagă Orșova de Drobeta-Turnu Severin străbate acum malul stâng al Dunării pe aproximativ 20 de kilometri, oferind priveliști spectaculoase ale lacului de acumulare. Insulițele și arhipelagurile stâncoase care odinioară ieșeau din apă au fost inundate, iar una dintre cele mai cunoscute insule-fortăreță din zonă a dispărut sub ape.
Pe malul românesc, apele au acoperit vechiul șir de așezări, iar mii de oameni au fost mutați în localități noi sau relocați pe versanți mai înalți. Dunărea, mai adâncă și mai liniștită după amenajare, conturează astăzi traseul drumului național și al căii ferate construite pe noi aliniamente la mijlocul anilor ’60.
Infrastructura: viaducte, tuneluri și un drum de referință
Finalizate în 1969 după circa cinci ani de muncă intensă, linia ferată și drumul național din zonă includ numeroase poduri, viaducte și tuneluri săpate în stâncă. Traseele, în mare parte dăltuite în munte, trec peste văi adânci și golfuri formate în jurul lacului de acumulare, iar unele viaducte depășesc 300 de metri în lungime.
Pe acest sector au fost realizate tuneluri rutiere și feroviare, precum și poduri construite în consolă peste golfuri și văi. La intrarea în municipiu, lucrările de artă rutieră oferă în continuare imagini impresionante ale barajului și ale peisajului transformat.
Viața comunităților: relocări și restricții
Înainte de amenajările hidroenergetice, comunitățile riverane trăiau în cea mai mare parte din pescuit, din lucrul la căile ferate sau din carierele locale. Solul pietros și versanții abrupți limitau posibilitățile agricole, iar gospodăriile erau adesea expuse inundațiilor și viiturilor formate de afluenți montani.
Schimbările au început încă din anii ’50, când zona a fost militarizată și accesul la malurile fluviului a fost restricționat sever. O notă informativă din 1951, păstrată în arhive, menționa că tradiționalele mici bărci folosite de familii au dispărut, iar pescuitul în zonă devenise interzis.
„Înainte de regimul roșu, pe fluviul Dunărea puteau fi văzute mii de mici bărci în zona orașului Turnu Severin.
Aproape fiecare familie deținea câte un mic vas folosit pentru pescuit și pentru plimbări pe Dunăre. În prezent, mai sunt vreo trei bărci de pescuit în zonă, care aparțin cooperativei de stat. Este strict interzis oricărei persoane private să pescuiască sau să dețină o barcă.
De asemenea, a fost interzis pescuitul în Dunăre”
Accesul la apă pentru uz personal a fost, de asemenea, limitat: „Țăranii care locuiesc la zece metri de malurile fluviului nici măcar nu mai au permisiunea să își ia apă din Dunăre pentru folosul personal. Grănicerii au primit ordin să împuște orice persoană pe care o văd apropiindu-se de maluri sau intrând în apă, indiferent dacă este zi sau noapte”, se consemna în aceeași perioadă.
Un raport din 1952 reliefa măsuri stricte de securitate: „Malurile Dunării de la granița dintre cele două țări au fost restricționate populației civile, la o distanță de 30-40 de metri de apă. Această zonă de graniță a fost pusă sub paza Miliției și a grănicerilor.
Turnuri de veghe și faruri au fost instalate. În unele sectoare au fost puse mine, iar oamenii care încercau să scape foloseau câini pentru detecția lor”
Controlul circulației pe fluviu și în porturi era extrem de strict: „Tuturor vaselor le era interzis să debarce în orice alt loc în afara celor indicate din port.
Nimeni din afara localităților din zonă nu putea călători în zona de frontieră fără a obține un permis special. În orașele Turnu Severin, Orșova și Moldova Veche, nimeni, inclusiv membrii și căpitanii vaselor, nu putea intra în zona portului între orele 22 și 5 dimineața. Excepțiile erau făcute pentru sovietici”
La sfârșitul anilor ’60, multe dintre așezările mici au fost parțial sau integral acoperite de ape. Locuitorii au fost mutați în colonii ridicate în apropierea șantierelor sau în alte localități, iar casele aflate sub noul nivel al lacului au fost demolate.
Memoria locurilor dispărute
Dincolo de ansamblul tehnic, transformarea zonei Porților de Fier a însemnat pierderea unor comunități, a unor locuri istorice și a unor peisaje naturale. Drumurile și căile ferate suspendate deasupra apei, viaductele și tunelele rămân mărturii ale unei epoci de construcții masive, dar și ale schimbărilor sociale pe care le-au adus.
