Ținutul Herța: cum a fost smuls de România în vara anului 1940
În vara anului 1940, în urma presiunii militare și a unui ultimatum, statul român a pierdut rapid teritorii importante. Pe lângă Basarabia şi Bucovina de Nord, autorităţile de la Moscova au preluat în mod abuziv și o mică zonă de pe malul Prutului: ţinutul Herța. Gestul sovietic a fost făcut fără negociere reală și a avut consecințe dureroase pentru populaţia locală.
Contextul ocupării ținutului Herța
O combinaţie de factori externi şi de vulnerabilitate internă a lăsat România izolată în faţa revizionismului regional. Pactul de neagresiune încheiat între marile puteri a permis URSS să revendice teritorii, în timp ce agresiunile din Vest şi slăbiciunea aliaţilor tradiţionali au redus opţiunile Bucureştiului. Regele şi guvernul au cedat presiunii fără o reacţie militară coordonată; astfel, în doar câteva luni, România a pierdut părți importante din teritoriul său.
Mulți contemporani au înțeles evenimentele ca pe o împărțire discretă a sferelor de influență: „La Bucureşti, Pactul Molotov-Ribbentrop a fost primit ca «o lovitură de teatru» sau «un trăsnet din senin». Oamenii politici intuiau corect că partenerii s-au pus de acord şi asupra teritoriilor de împărţit între ei şi că Polonia şi România se aflau – vai! – între ele”, nota un istoric al vremii.
Cronologia succintă a actelor prin care a fost luat ținutul Herța
- 28 iunie 1940 – URSS trimite un ultimatum prin care solicită retragerea trupelor române din anumite regiuni; autorităţile române încep retragerea.
- 29 iunie 1940 – Trupele sovietice pătrund în sate şi în clădirile administrative din Herța, încălcând astfel linia demarcată în ultimatum.
- În zilele imediat următoare, autoritățile române constată pierderea controlului asupra zonei, iar presa și rapoartele militare consemnează incidente și victime.
Ultimatumul sovietic motivat ereditarist conținea pasaje prin care se cerea „rezolvarea rapidă a chestiunilor moştenite din trecut”, invocând în mod justificator retragerea Basarabiei la URSS: „În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucrainenă.
(…) Acum, când slăbiciunea militară a U.R.S.S. a trecut în domeniul trecutului, iar situaţia internaţională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moştenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între ţări, U.R.S.S. consideră necesar şi oportun ca, în interesele restabilirii adevărului, să păşească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei Uniunii Sovietice”.
Ce s-a întâmplat concret în Herța
Ținutul Herța, cu o suprafață de aproximativ 300 km² și format din comune și sate aflate până atunci în componența fostului județ Dorohoi, nu fusese expirarea inițială a revendicărilor sovietice. Totuşi, în dimineaţa de 29 iunie, locuitorii şi unităţile româneşti din zonă au observat intrarea tanchistelor sovietice: „Azi, 29 iunie, tancuri sovietice au intrat în Herţa”, raporta un ofițer român.
În pofida îndrumărilor de a nu deschide focul, trupele româneşti şi ofiţerii locali au încercat să apere bateria de artilerie şi să explice că Herţa nu făcea parte din teritoriile cedate. Negocierile au degenerat: există relatări conform cărora s-a tras un foc de avertisment, urmat de riposta sovietică, soldată cu morţi şi răniţi. Raportul contemporan consemnează atât rezistenţa militarilor români, cât şi recunoaşterea oficială a intrării trupelor sovietice peste linia demarcată: „Ceea ce trebuie reţinut cu precădere din acest raport este: a) rezistenţa opusă de militarii români, care, ştiind că ţinutul Herţa face parte din Vechiul Regat, nu se aşteptau la intrarea trupelor sovietice, considerată – pe bună dreptate – ca o violare a teritoriului naţional; b) declaraţia militarilor sovietici că au greşit, pătrunzând pe teritoriul ţinutului Herţa. În cursul aceleiaşi zile, ministrul de Externe, Constantin Argetoianu, l-a informat pe Gheorghe Davidescu, ministrul României la Moscova, despre incidentele din Herţa şi despre faptul că trupele sovietice «au trecut mai departe cu 11 km de linia de demarcaţie, pretinsă de U.R.S.S.», cerându-i să intervină pe lângă guvernul sovietic «să ia măsuri urgente pentru liniştire (sic! – n.n.) conducătorilor militari sovietici»”.
Motivul invocat rapid la nivel militar pentru păstrarea zonei era strategic: raionul Herţa oferea stăpânire asupra comunicaţiilor şi poziţii de observaţie pe malul sudic al Prutului. Cum notau ofiţerii sovietici în corespondenţe secrete: „Herţa nu are o însemnătate deosebită din punct de vedere economic. Din punct de vedere militar, raionul Herţa, prin dispunerea sa pe malul de sud al râului Prut, ocupă o poziţie de comandă asupra raionului Novoseliţa (staţie de cale ferată), constituie un nod de drumuri şi un punct întărit. De aceea, este necesar ca raionul Herţa să se afle în mâinile noastre”.
Urmări şi consecinţe pentru populație
După ocupare, autorităţile sovietice nu au returnat teritoriul, iar localnicii au resimţit rapid efectele schimbării: separarea familiilor, plecări forţate şi deportări ale unor categorii etichetate ca indezirabile. România nu şi-a recâştigat niciodată controlul asupra ţinutului Herța, iar evenimentele rămân în memoria colectivă ca un episod dureros al verii anului 1940.
În urma acelor zile, liderii români au concluzionat că negocierile cu reprezentanţii sovietici erau inutile: „După cum m-am așteptat, URSS nici nu vrea să stea de vorbă pe chestiunea Herței. Ultimele mele speranțe s-au spulberat. Am nădăjduit că ciocnirea de la Herța ar fi putut provoca alte rezistențe spontane care, astfel, ne-ar fi putut scăpa cinstea”, nota regele în agendele sale.
Ținutul Herța rămâne astăzi un capitol controversat al istoriei regionale, exemplu al modului în care echilibrul geopolitic și deciziile din culise pot schimba hotarele și soarta comunităților locale.
