Capcana escaladării: două modele de confruntare care riscă să scape de sub control
Cum se conturează capcana escaladării în actualul conflict din Orientul Mijlociu
O analiză publicată în presa internațională arată că războiul dintre Israel, Statele Unite și Iran – inclusiv actorii lor regionali – testează în paralel două modele diferite de escaladare militară. Ambele au potențialul de a transforma un conflict punctual într-o criză mult mai amplă, în care succesul tactic nu se traduce în atingerea unor obiective strategice clare.
Pe de o parte, liderii israelieni și americani par să nu aibă obiective strategice stabile: acestea se modifică pe măsură ce evoluează campania. Deși Iranul a înregistrat pierderi la nivel înalt, regimul clerical a rămas funcțional, iar capacitățile nucleare și stocurile sensibile nu sunt asigurate. În acest context, loviturile aeriene s-au intensificat și vizează tot mai multe tipuri de ținte.
Pe de altă parte, riposta iraniană reflectă o strategie pregătită de mult: o „escaladare pe orizontală” menită să extindă conflictul geografic, lovind țări din zona Golfului și traficul maritim prin Strâmtoarea Ormuz, pentru a mări costurile economice și politice ale confruntării la nivel global.
În zilele și săptămânile următoare se vor contura probabil lecții cheie despre capacitatea militară americană într-o lume tot mai fragmentată, notează analiza. Specialiștii trag alarma asupra riscului unei capcane a escaladării, situație în care autorii inițiali ai atacurilor sunt atrași într-un conflict mult mai complex, de durată și costisitor decât anticipaseră.
Experții disting două niveluri: cel tactic – operațiuni militare care ating țintele imediate – și cel strategic, care măsoară în ce măsură obiectivele politice și de securitate națională sunt efectiv realizate și la ce cost.
Un istoric american și consilier al unor administrații anterioare explică astfel pericolele:
„Sunt mai multe etape ale capcanei escaladării. Ceea ce am văzut în atacul inițial a fost tactic aproape 100% un succes. Problema apare atunci când succesul tactic nu conduce la succes strategic … atunci intri în a doua etapă a capcanei. Atacatorul încă deține dominația în ceea ce privește escaladarea, ceea ce duce la intensificarea acțiunilor și urcarea și mai sus pe scara escaladării, dar tot fără succes strategic.
Apoi ajungi la etapa a treia, adevărata criză, când se iau în considerare opțiuni mult mai riscante. Aș spune că suntem în etapa a doua și în pragul etapei a treia.”
Autorul concluzionează că fascinația pentru succesul tactic și încrederea în precizia armamentului pot crea o iluzie de control, în timp ce adversarul adoptă propriul model de escaladare cu efecte politice și economice extinse.
Prin loviturile asupra unor state din Golf și prin atacuri vizând traficul prin Strâmtoarea Ormuz, Iranul a demonstrat capacitatea de a majora costurile războiului pentru Washington și pentru economia globală, dincolo de capacitatea sa de a răspunde direct la loviturile aeriene.
Confruntările au și un efect politic: loviturile pot tensiona relațiile dintre Statele Unite și statele din regiune, dar și între aceste state și propriile societăți, alimentând întrebări publice despre prețul plătit pentru un conflict perceput ca fiind determinat de interesele unei părți.
La rândul său, Israelul a semnalat posibilitatea unei noi escaladări: ministrul Apărării a declarat că a cerut armatei pregătirea pentru extinderea operațiunilor în Liban, în fața schimburilor de foc cu un grup susținut de Iran, avertizând asupra eventualelor ocupații teritoriale dacă tirurile nu încetează.
Un diplomat american cu experiență în dosarul nuclear iranian atrage atenția că modul în care Statele Unite vor acționa în continuare – iar prin extensie nivelul de escaladare sau de-escaladare – va fi influențat puternic de psihologia actualei administrații prezidențiale, mai mult decât de planuri strategice fixe.
„La un moment dat, presupun că va exista o rampă de ieșire, dar îmi pot imagina o escaladare la niveluri la care nici nu ne-am fi gândit acum o lună … trupe pe teren, atacarea infrastructurii de bază, ocuparea unor părți din Iran, colaborarea cu kurzi sau alte grupuri etnice.
Toate acestea sunt escaladări diferite.
„Doar că ar putea declanșa reacții din partea iranienilor și atunci cine știe ce se întâmplă. Nu m-ar surprinde să vedem atacuri teroriste asupra țintelor soft americane. Dacă s-ar întâmpla asta, fie că ar fi dirijate de Iran sau nu, cine știe cum ar reacționa atunci președintele?”
Un analist de la un institut britanic de securitate observă că traiectoria conflictului este modelată de dispute interne: între consilierii militari și cei politici ai administrației americane, între Washington și aliații regionali, și între diferitele eșaloane ale conducerii iraniene, unde forțele care caută răzbunare pot împinge lucrurile spre și mai multă intensitate.
De asemenea, există temerea că Statele Unite ar putea dori să evite confruntări simultane cu alte mari puteri, ceea ce influențează modul în care sunt definite obiectivele și limitele operațiunilor militare.
Din perspectiva Teheranului, seria de lovituri din Golf nu urmărește doar represalii punctuale, ci și refacerea unei capacități de descurajare regională. În cazul în care Iranul nu va menține ritmul actual al atacurilor cu rachete și drone, riscul este ca situația să treacă la o amenințare prelungită asupra transportului prin Strâmtoarea Ormuz.
Un specialist în relații internaționale atrage atenția asupra riscului incremental: „panta alunecoasă a incrementalismului”. Dacă în Iran ar izbucni o criză internă amplă, există presiuni care ar putea determina intervenții externe cu trupe speciale sau consilieri, iar de acolo riscurile de escaladare se multiplică – cu analogii la conflicte care s-au întins ani de zile în istorie.
Concluzia analizei este clară: există multiple căi prin care un conflict local poate degenera în ceva mult mai greu de controlat. Riscul unei capcane a escaladării rămâne prezent atât timp cât obiectivele strategice nu sunt clar stabilite și comunicarea dintre actori nu reușește să limiteze deriva către opțiuni din ce în ce mai riscante.
