Accesibilitate și viața cotidiană: provocările utilizatorilor de scaun rulant
Alex Tache, specialist IT, actor amator și creator de conținut pe o platformă video, vorbește despre provocările zilnice ale persoanelor care folosesc un scaun rulant. Recent, el a jucat rolul principal în spectacolul „Nicio pastilă magică” și folosește experienţa personală pentru a vorbi despre accesibilitate, independenţă şi stereotipuri.
De la trotuare blocate la prejudecăţi: ce înseamnă viaţa pentru utilizatorii de scaun rulant
El explică că scopul clipurilor este să scoată din umbră oamenii cu dizabilităţi şi să arate că scaunul rulant este doar un instrument care permite accesul la o viaţă normală. „Comunismul și-a dorit să izoleze cât mai mult persoanele cu dizabilități, pentru ca societatea să pară perfectă. Urmările acelei perioade încă se simt. Oamenii au tendința să vadă doar dizabilitatea, nu și omul.”
Pe lângă discuţiile despre mentalitate, el atrage atenţia asupra obstacolelor practice: trotuare blocate de maşini parcate ilegal, treceri de pietoni inaccesibile şi situaţii în care este nevoit să circule pe carosabil din cauza lipsei spaţiului pe trotuar. Aceste probleme transformă ieşirea din casă într-o confruntare constantă cu barierele urbane.
- Parcări ilegale care blochează trotuarele şi trecerile de pietoni;
- Accesibilizări de faţadă, realizate fără consultarea persoanelor afectate;
- Lipsa unor facilităţi adecvate în spaţii publice, în multe localităţi.
El povesteşte şi despre drumul său profesional: a ajuns în IT fără studii formale în domeniu, prin muncă şi dorinţa de a învăţa, ceea ce i-a permis să câştige independenţă financiară şi să susţină proiecte cu impact social. Prezenţa pe platforma video i-a oferit vizibilitate: în patru luni a crescut de la 350 la peste 11.000 de urmăritori, după ce a primit îndrumare în gestionarea prezenţei online.
Despre obţinerea permisului de conducere, el spune că experienţa i-a fost favorabilă: a exersat cu un instructor care a evaluat mobilitatea sa în trafic şi a primit fişa medicală prin intermediul şcolii de şoferi, care avea experienţă cu candidaţi cu dizabilităţi.
Ca exemplu de bune practici, descrie o experienţă din vest, într-un oraş universitar, unde a găsit toalete publice complet adaptate: nu doar un WC potrivit, ci şi un elevator, o masă pentru schimbarea adulţilor şi un duş mic. Astfel de soluţii demonstrează că accesibilitatea poate fi tratată firesc atunci când este planificată corect.
Printre experienţele pozitive se numără întâlnirile în care oamenii îl tratează ca pe oricine altcineva şi îl întreabă direct ce anume ar îmbunătăţi accesul. El subliniază că multe persoane fără dizabilităţi presupun greşit ce este necesar, în loc să întrebe direct.
Referitor la costuri, el atrage atenţia asupra diferenţei între suma decontată de stat şi preţul real al unui scaun rulant performant: decontul oferit de autorităţi este sub 2.000 de lei o dată la cinci ani, în timp ce un scaun rulant de calitate poate costa, nou, peste 8.000 de euro.
„Pentru că statul nu asigură minimul necesar integrării utilizatorilor de scaun rulant, ajunge să aibă costuri mult mai mari pentru fiecare persoană care nu este integrată”, spune el.
Planul său pentru pagina pe care o administrează este clar: vrea să ajungă la cât mai mulţi oameni, în special la cei din afara cercului deja informat, pentru a discuta probleme concrete, a propune soluţii şi a arăta cine sunt persoanele din spatele dizabilităţii. El insistă că, în vest, prezenţa vizibilă a persoanelor cu dizabilităţi pe stradă indică un grad mai mare de integrare; în ţara noastră, lipsa acestei vizibilităţi nu reflectă absenţa persoanelor, ci existenţa unui stigmat încă puternic.
