Insula Ada-Kaleh scufundată în Dunăre: povestea unei cetăți dispărute
La mijlocul secolului XX, o amplă lucrărare hidrotehnică a schimbat radical cursul Dunării și a șters de pe hartă o mică insulă încărcată de istorie: insula Ada-Kaleh scufundată în Dunăre a rămas în memoria colectivă prin povestea relocărilor, a monumentelor salvate parțial și a comunității care a părăsit locul în fața apelor.
Cum a dispărut insula Ada-Kaleh scufundată în Dunăre
În anii 1960 a fost construit un mare complex hidroenergetic și de navigație la Porțile de Fier care a creat un lac de acumulare de peste 100 de kilometri. Ridicarea apelor a inundat vechi așezări și a modificat definitiv linia malurilor. Lucrările au mobilizat zeci de mii de muncitori, iar sistemul a fost inaugurat la începutul anilor 1970.
Ca efect direct, vechea vatră a orașului de jos, dar și insula Ada-Kaleh și mai multe localități riverane au fost acoperite de ape. Mii de oameni au fost strămutați în orașe noi sau în așezări din apropiere, iar casele și zidurile care nu au fost mutate au ajuns sub înălțimea lacului de acumulare.
Ultimul an și amintirile rămase
În 1966, când nivelul apei amenința deja insula, foarte puțini locuitori mai rămăseseră, iar atmosfera era de adio. „Insula Ada Kaleh şi-a consumat, în octombrie, zilele ultimei toamne, răsfrângând în lumina blândă a anotimpului, spre încântarea turiştilor veniţi s-o salute în semn de rămas bun, toată nostalgia coloristică a vechilor ei edificii, din care unele vor deveni piese de muzeu atunci când marele lac de acumulare va scufunda insula pentru totdeauna sub oglinda apelor sale”.
În paralel, autoritățile au folosit unele demolări pentru filmări militare, iar reportaje ale vremii au descris spectacolele de peisaj și procedurile de evacuare: „Totul s-a născut dintr-o idee: ce ar fi, şi-a pus întrebarea regizorul, dacă demolările care se fac la vechea Orşovă şi la insula Ada Kaleh, în cadrul şantierului hidrocentralei de pe Dunăre, le-am folosi în vederea filmării unor acţiuni de luptă în localitate? … şi când au sosit şi trupele, cu maşini de luptă, cu armament şi materiale, a început «asaltul» localităţii…”
Mutarea monumentelor și tentativa de a salva cetatea
O parte din zidurile cetăţii construite de habsburgi şi alte elemente valoroase au fost demontate şi mutate pe o altă insulă din aval, în încercarea de a reconstitui o copie a vechii cetăţi. Planurile vizau amenajarea unui muzeu în aer liber, dar proiectele inițiale nu au fost duse la capăt în totalitate, iar unele construcții au rămas doar ca ruine în noile locuri unde fuseseră plasate.
Originea numelui și geografia insulei
Insula ocupa aproximativ 75 de hectare, având o lungime de circa 1.800 de metri și o lățime de 400-500 de metri. S-a format din aluviuni aduse de cursuri laterale și era un ostrov stabilizat de vegetație, înconjurat în verile secetoase de bancuri de pietriș care se contopeau cu uscatul. De-a lungul vremii a purtat numeroase denumiri antice, iar numele actual, tradus din turcă, însemna „insula-cetate” sau „insula-fortăreață”.
Rol strategic și trecut zbuciumat
Poziția sa la intrarea în Cheile Dunării i-a conferit semnificație militară și comercială de-a lungul secolelor, fiind considerată de istorici o cheie de acces spre regiunile din interiorul continentului. Relatarea istorică arată că insula a fost folosită ca punct strategic încă din Antichitate, iar în Evul Mediu a trecut prin multiple stăpâniri, cu numeroase lucrări de fortificare.
„Insula era cunoscută încă din vremurile imemoriale ale Antichității, dovadă fiind faptul că este menţionată și în legenda argonauţilor. Prezentând o importanţă strategică deosebită, ea a avut o istorie foarte zbuciumată…”
O comunitate aparte: locuitori, meșteșuguri și obiceiuri
Înainte de evacuare, pe insulă trăiau câteva sute de oameni, majoritatea urmași ai unor comunități venite din zonele otomane. Trăiau din pescuit, transport cu barca, mici ateliere și din produse locale, iar viața comunității era puternic marcată de tradiții, muzică și meșteșuguri locale.
„Populaţia era formată din circa 100 de familii de turci, urmaşi ai ostaşilor aduşi din diferite părţi ale Imperiului Otoman… Aceşti insulari au avut întotdeauna o viaţă grea, ocupaţiile lor fiind limitate la pescuit, transportul cu barca şi confecţionarea de ţigarete, dar mai ales la prepararea dulciurilor din trandafirii şi smochinii care creşteau din belşug pe insulă”.
Unii observatori ai vremii remarcau bogăţia folclorului insular: „Folclorul propriu-zis, mai ales cântecul, pare să fi fost cel mai bun tovarăş de viaţă al insularilor, atât cântecul tradiţional, păstrat cu sfinţenie, cât şi creaţia de cântece noi…”
Comerț, prosperitate și schimbări sociale
Începând cu perioada interbelică și în anii ’30, insula a căpătat prosperitate comercială: vizite regale și privilegii de comerț au animat piața locală, unde se găseau suveniruri, produse dulci și alte mărfuri cu un aer oriental. Comercianții beneficiind de scutiri fiscale au reușit să dezvolte activități de producție și schimb.
Totuși, în anumite perioade de criză, condițiile de trai rămâneau austere, iar relatările vremii evocă situații de sărăcie, contrabandă și viaţă inegală între părţi ale comunităţii: „Până mai anii trecuţi, neavând altceva de oferit, localnicii dăruiau vizitatorilor câte un mic şarpe ucis de copii printre bolovani…”
Transformări în perioada regimului comunist
În deceniile care au precedat scufundarea, autorităţile au încercat să modernizeze viaţa insulei, încurajând activităţi industriale și schimbări în obiceiuri. „Dimpotrivă, pitoreştele costume naţionale turceşti sunt mândria echipelor de dansatori ale căminului cultural, iar limba şi cântecul turcesc se bucură aici de mare cinste. Şi totuşi, turcii din Ada-Kaleh au înlocuit fesul şi şalvarii cu şapca şi salopeta…” spunea o relatate a vremii despre adaptările sociale și economice.
Au funcţionat pe insulă unităţi de producţie locale, iar unele ocupaţii tradiţionale au fost completate sau înlocuite de muncă industrială.
Moștenirea insulei
Astăzi, insula Ada-Kaleh rămâne un simbol al pierderii fizice a unui loc și totodată al eforturilor de a salva memoria culturală. Fragmente din ziduri, relicve mutate pe insule vecine sau amintirile fostelor familii constituie mărturii despre viața unei comunități care a dispărut sub ape, dar care continuă să trăiască în relatări, inițiative muzeale eșuate și în memoria colectivă.
