Clasificarea elevilor: motivație, presiune sau demotivare?
Premiile și ierarhiile de la final de an rămân o practică obișnuită în școli, dar utilitatea lor este tot mai contestată. Discuția pleacă de la întrebarea esențială: aceste clasificări stimulează învățarea sau accentuează frustrările? Profesorii, elevii și specialiștii audiați oferă perspective diferite despre avantajele și riscurile unui sistem care compară constant performanțele.
Ce efect are clasificarea elevilor asupra motivației?
Un reprezentant al elevilor atrage atenția că, în practică, clasificarea nu produce același efect pentru toți. Riscul este ca elevii aflați constant în partea inferioară a listei să renunțe la efort, în loc să fie impulsionați să progreseze. Pe de altă parte, există și varianta în care recunoașterea publică a performanței poate confirma și încuraja munca depusă: „Partea bună e că, în teorie, recunoaște efortul și oferă un cadru prin care elevii pot fi recompensați public pentru rezultate și arată că efortul academic depus este valorificat”.
Totodată, sistemul de premiere tratează uneori inegal performanțe comparabile din punct de vedere al efortului: „Mai ales când vorbim de olimpicii naționali, recompensa financiară și vizibilitatea pe care o primesc sunt mult sub nivelul muncii depuse. Este extrem de greu să ajungi la faza națională și să obții un premiu, indiferent de disciplină, și totuși tratamentul nu reflectă sacrificiul și valoarea reală a performanței”.
De asemenea, se subliniază că comparațiile cu colegii sunt frecvente și se extind adesea în familie, ceea ce face dificilă separarea între competiția constructivă și presiunea dăunătoare. „Elevii nu ar trebui împinși constant să se compare cu cei din jur pentru a-și evalua performanța academică. Modelul acesta creează mai multă presiune decât progres real. În loc de competiție permanentă în rândul elevilor, cred că ar trebui încurajată colaborarea permanentă, mai ales între elevii care performează diferit la diverse materii. Fiecare poate învăța de la celălalt, iar sprijinul reciproc duce, pe termen lung, la rezultate mai bune pentru toată lumea. Atunci când simt nevoia să facă comparații, elevii ar trebui să se raporteze strict la propria persoană și nu la cei din jur. Nu este corect să pui la aceeași linie de start doi elevi care vin din contexte complet diferite, cu ritmuri de învățare, probleme și resurse diferite. Viața de zi cu zi influențează enorm performanța academică, iar asta explică de ce unii pot avansa mai repede în timp ce alții au parte de un proces mai anevoios de învățare”.
Profesor: concurența necesită reguli clare
Un cadru didactic crede că nu există o separație perfectă între concurența cu ceilalți și cea cu sine, dar avertizează asupra proporțiilor. Concurența intensă, neînsoțită de reguli echitabile, poate crea un mediu nociv pentru majoritatea elevilor. „În fapt, orice formă de concurență cu alții implică o formă de concurență cu sine. Nu neapărat și invers.. Cred că e o iluzie să credem că putem crea, cel puțin în România sau în viitorul apropiat, un sistem educațional care să excludă orice formă de concurență cu ceilalți și nici nu cred că e foarte indicat (ar trebui evaluat modelul ăsta ca să ne dăm seama)”.
Profesorul atrage atenția asupra nevoii de condiții comparabile și criterii obiective: „Ponderea formelor de concurență este strâns legată de ceea ce îți propui în sistemul tău de educație. Dacă îți propui un sistem incluziv, în care scopul fundamental este ca toată lumea (pe cât posibil) să dobândească o educație de calitate și la niște standarde satisfăcătoare, cred că acea concurență acerbă, pe viață și pe moarte, ar trebui să aibă un loc absolut marginal. Ar trebui să se rezume probabil la cazurile de elevi cu dotări și cu capacități extraordinare. Dacă, dimpotrivă, îți propui un sistem foarte concurențial, care să dea numai vârfuri, atunci cu siguranță că vei avea o cantitate mai mare din acel tip de concurență. Personal, nu cred că mai e din logica educațională a timpurilor pe care le trăim să ai asemenea sisteme spartane și ultra-concurențiale”.
El mai subliniază: „Atunci când ai într-un sistem de educație concurență (de orice fel ar fi, dar în special concurența cu ceilalți) ar trebui să ai și condiții clare în care ea să se petreacă. Ar trebui să ai condiții comparabile de start și ar trebui să ai criterii care să se afle dincolo de echivoc și de diferitele interpretări atunci când apreciezi. Ori ăsta e departe de a fi cazul României. Pentru că la noi, de foarte multe ori, performanța școlară e în baza unor note sau evaluări care sunt profund subiective, sau sunt relaționale, sau țin cont de factori care nu privesc direct performanța școlară”.
Premierele de final de an: încurajare sau confirmare a inegalităților?
O specialistă în educație atrage atenția că festivitățile tradiționale premiază adesea elevii care pornesc cu avantaje externe: sprijin din partea familiei, resurse financiare sau acces la meditații. Acest lucru poate transforma ceremonia într-o confirmare a diferențelor, în loc să fie un stimul pentru toți copiii. „Cred că, în forma actuală, premierea de final de an nu reușește să reflecte adevărata muncă și progresul copiilor. Premiază, de cele mai multe ori, pe cei care pornesc deja cu avantaje – sprijin acasă, resurse, timp, meditații – și lasă în umbră efortul imens al altora care fac pași reali, dar invizibili. Pentru mulți copii, momentul festiv nu e o încurajare, ci o confirmare publică a faptului că „nu sunt acolo”. Iar asta nu ajută la învățare. Cred într-un sistem de recunoaștere mai blând, mai amplu și mai orientat către progres, nu către podium”.
Conform acesteia, soluția eficientă este evaluarea centrată pe progresul individual: „Ceea ce funcționează cu adevărat este evaluarea raportată la progresul propriu: unde ai început, cât ai avansat, ce ai învățat și ce te-a ajutat. Acolo apare motivația. Când vezi că poți să-l depășești pe copilul care erai acum câteva luni – nu pe colegul de bancă – acolo începe creșterea reală”.
Expertiza internațională oferă modele alternative: „Finlanda și Olanda folosesc rapoarte de evaluare detaliate, cu feedback descriptiv bazat pe evaluare obiectivă, obiective personalizate și recomandări pentru anul următor. Evaluarea nu e un verdict – e o discuție onestă despre unde se află copilul și de ce sprijin are nevoie ca să crească. Și sistemul britanic are un model interesant: accent pe criterii clare, note raportate la obiective de învățare, evaluare continuă, plus o cultură a feedbackului constant, uneori agasant dacă-l privim dintr-un sistem cum e al nostru în care feedback-ul e aproape inexistent. Profesorii le transmit părinților nu doar o notă, ci o imagine coerentă și nuanțată a parcursului copilului. Nici acolo nu există „premiantul clasei”, ci elevul care își atinge sau depășește propriile ținte”.
- Recomandare: Mutarea accentului de pe podium pe evaluarea progresului individual.
- Recomandare: Crearea unor criterii clare și echitabile pentru orice formă de competiție.
- Recomandare: Introducerea feedbackului descriptiv și a rapoartelor de învățare care să ghideze parcursul elevului.
România este pregătită să renunțe la festivitățile de premiere?
Răspunsul coordonatorilor elevilor este nu: premiile rămân pentru mulți un factor de motivație, dar forma lor poate și trebuie schimbată pentru a deveni mai corectă și mai relevantă. „Consider că România nu este încă pregătită să renunțe complet la premii și festivități. Chiar dacă ele nu reflectă întotdeauna perfect realitatea sau nivelul real al performanței, pentru o mare parte dintre elevi rămân un factor important de motivație. În loc să eliminăm aceste momente, cred că soluția este o reformă a modului în care sunt organizate și gândite”.
Specialista în educație adaugă că renunțarea la premiere tradiționale ar putea fi acceptată doar dacă va exista înlocuirea lor cu practici care includ toți copiii: „Cred că România va fi pregătită pentru asta în momentul în care oferim familiilor și profesorilor un alt mod – mai bun – de a onora munca copiilor. Nu e vorba să tăiem premiile și să închidem festivitățile. (…) Putem înlocui podiumul cu discuții reale despre progres, cu rapoarte de învățare bine făcute, cu feedback empatic, cu recunoașterea efortului. Copiii au de fapt nevoie să fie văzuți, nu clasificați. Da, putem renunța la premiile tradiționale – dar doar dacă punem în loc o cultură a aprecierii care îi include pe toți, nu doar pe câțiva. Și cred că pornim pe drumul acesta, încet, dar sigur. Poate foarte încet”.
