Povestea uimitoare a coloniștilor germani din Banatul Montan: cum i-au primit sătenii și ce cuvânt românesc le-a schimbat soarta

Colonizarea Banatului Montan: cum au luat naștere satele montane

Drumul coloniștilor din Europa Centrală către Banatul Montan a însemnat săptămâni petrecute pe Dunăre și apoi deplasări grele prin munți, până la comunități ridicate aproape de la zero. Multe dintre aşezările din această zonă păstrează încă urmele începuturilor – case colorate, biserici vechi, mori de apă ascunse în văi şi peisaje în care natura a preluat treptat terenul odinioară lucrat.

Colonizarea Banatului Montan și transformările teritoriale

Pădurile încă înconjoară satele de munte, multe dintre ele devenite mai tăcute din cauza depopulării. Bisericile de două-trei secole, cimitirele amplasate pe dealuri, livezile, drumurile înguste şi gospodăriile ornate amintesc de o lume rurală cu influenţe diverse, modelată de români, germani, sârbi, maghiari şi alte comunităţi care au convieţuit aici de-a lungul timpului.

Faţadele baroce, colorate, cu accente centrale-europene, morile ascunse pe văi şi urmele infrastructurii de odinioară sunt elemente de patrimoniu ce mai pot fi întâlnite în zonă. O cercetare efectuată în peste o sută de localităţi a consemnat aproape 243 de mori tradiţionale, dintre care o parte încă funcţionau, semn al unei istorii rurale relativ bine păstrate comparativ cu alte regiuni ale Europei.

„Ținutul, sub dominația semilunii, s-a transformat într-o sălbăticie.
Cele mai grase ogoare erau pustii, cele mai roditoare câmpii erau acoperite de păduri dese, în care zăceau nestingheriți urșii, lupii și alte fiare sălbatice. Numai după resturi se mai putea recunoaște locul unde, cu două sute de ani înainte, fusese un sat sau un oraș“

Pemi, coloniștii germani și reconfigurarea Banatului Montan

Schimbările majore au început în secolul al XVIII-lea, când regiunea a intrat sub noua administraţie centrală, care a promovat repopularea şi dezvoltarea economică. Sub conducerea unor oficiali imperiali s-a încurajat înfiinţarea de sate, construcţia bisericilor şi a şcolilor, precum şi aducerea de meşteşugari şi muncitori specializaţi pentru exploatarea resurselor locale.

„Activitatea contelui Mercy nu se reduce numai la îmbunătățirea situației materiale a coloniștilor, ci îl vedem îngrijindu-se și de hrana sufletească a acestora. Astfel, sub guvernarea lui se înființaseră peste treizeci de parohii cu tot atâția preoți ori călugări: franciscani, benedictini și iezuiți, susținuți în mare parte de camera erarială. Cei colonizați erau cu toții catolici și foarte religioși și, deci, în timp relativ scurt, între 1717 și 1724, aproape în fiecare comună îi vedem ridicându-și lăcașuri sfinte.
Contele Mercy se străduia să întemeieze în fiecare comună nu numai biserici, ci și școli”

Munţii ascundeau resurse de fier, cupru şi cărbune, iar pădurile aprovizionau exploatările miniere şi metalurgice. În jurul acestor lucrări s-au dezvoltat centre industriale şi aşezări noi care au dat regiunii un caracter multietnic şi economic distinct.

Drumul pe Dunăre și urcuşul spre Munţii Semenic

Mulţi colonişti au ales traseul pe Dunăre pentru a ajunge mai uşor în regiune, navigând săptămâni la rând pe ambarcaţiuni din lemn şi continuând apoi pe cărări grele până la destinaţie. Călătoria era lungă şi plină de neajunsuri, dar reprezenta prima etapă a unei schimbări profunde în structura demografică şi economică a Banatului.

„Pentru ca imigrații să ajungă în Banat cât mai ușor, și-au ales drumul pe Dunăre.
Locurile mai însemnate pentru îmbarcare au fost: Donauwörth, Marxheim, Neuburg ori Regensburg, unii făcând calea și pe plute. La început spesele călătoriei le acopereau coloniștii, însă cu începerea anului 1723 le-a luat asupra sa camera aulică din Viena. Călătoria a durat aproape șase săptămâni, având coloniștii să îndure adeseori multe neajunsuri, până la locurile de descindere: Palanca-Nouă ori Panciova. S-au întâmplat și cazuri excepționale, debarcând la Petrovaradin, ori în primăvara anului 1724, când cei destinați pentru Periam părăsesc Dunărea la Seghedin, ca de aici până la locul destinat calea să o facă în trăsuri”

Întâlnirile dintre comunități și memoria locală

Pe drumul spre munţi, mulţi colonişti au fost găzduiţi temporar de săteni români, gest care a dus la legarea unor prietenii şi la schimburi culturale. În unele cazuri, noii veniţi au învăţat limba şi obiceiurile gazdelor, iar legăturile dintre comunităţi au persistat generaţii la rând.

„«Pemi» este o denumire folosită în această zonă pentru cehi.
Este un fel de poreclă dată comunităților cehești de ceilalți localnici. Denumirea ar putea veni de la Boemia.
Era o denumire folosită pentru cehi. În zona aceasta li se spunea «pemi»”, a explicat Tiberiu Pospíšil, localnic din Eibenthal, într-un interviu pentru o publicație locală.

„S-au străduit să le transmită noțiunile cele mai necesare ale limbii române, lucru pentru care românii au multă răbdare și pricepere. Să ia în râs sau chiar numai să zâmbească din cauza unei pronunții stângace – așa ceva niciun român nu face. Pentru el, aceasta ar însemna lipsă de bună-cuviință, grosolănie…”

Viaţa de zi cu zi, agricultură şi legende

Clima aspră şi terenurile împădurite au obligat coloniştii să defrişeze pentru a obţine ogoare, iar pe anumite suprafeţe au reuşit să cultive doar anumite culturi robuste. În paralel, au păstrat poveşti şi legende aduse din locurile natale, care s-au integrat în folclorul local.

„Semințele aduse de acasă au fost cultivate pe singura suprafață neîmpădurită, Dealul Raida, de pe Cracul Brebului. Coloniștii au curățat de mărăcini și buruieni terenul, numind această muncă «raida». Clima era deosebit de aspră. Cerealele nu se prindeau, în schimb însă, cartofii, secara, ovăzul și inul mergeau bine”, relata o specialistă care a studiat comunităţile locale.

Poveştile despre fantome sau întâmplări bizare au supravieţuit şi după plecarea multor familii din unele sate. Un exemplu este Lindenfeld, un sat aproape părăsit la sfârşitul secolului XX, a cărui memorie e încă păstrată prin relatări despre spirite şi amintiri transmise din generaţie în generaţie.

„Asta a fost încă în Boemia, în Pădurea Boemiei, iar fantoma a venit apoi aici cu oamenii și i-a speriat pe toți noii veniți. Se spune că odată a fost și pe aici – nu l-au văzut, dar le-a sărit în spate și i-a purtat cu forța, râzând în hohote, în timp ce oamenii erau îngroziți.
Așa ne povesteau străbunicii noștri”

Moştenirea colonizărilor din Banatul Montan rămâne vizibilă în arhitectură, în aşezarea gospodăriilor, în traseele economice dezvoltate în jurul exploatărilor şi în memoria comunităţilor care au convieţuit aici de-a lungul secolelor.

Sursă