Limitele intervenției prezidențiale în formarea guvernului
În contextul eforturilor de a construi o majoritate parlamentară stabilă, implicarea președintelui în negocierile pentru Guvern reaprinde discuția despre cât poate interveni șeful statului ca mediator fără a trece în sfera negocierii politice. Analistul citat în material explică cadrul constituțional al intervenției prezidențiale și cine poartă responsabilitatea finală pentru formula și programul Executivului.
Rolul de mediator și limitele intervenției prezidențiale
Președintele l-a desemnat pe Siegfried Mureșan drept candidat la funcția de prim-ministru, după consultări cu partidele parlamentare, subliniind nevoia dialogului pentru a evita alegerile anticipate. Constituția prevede consultarea partidelor și un termen în care candidatul trebuie să ceară votul de încredere al Parlamentului pentru program și listă de miniștri.
“Președintele are, fără îndoială, un rol activ în formarea Guvernului. Constituția îi cere să consulte partidul care deține majoritatea absolută sau, în lipsa unei asemenea majorități, partidele reprezentate în Parlament și apoi să desemneze candidatul pentru funcția de prim-ministru. Dar această competență trebuie citită împreună cu art.
1 alin. (4) și art. 80 alin.
(2) din Constituție. România este organizată potrivit principiului separației și echilibrului puterilor, iar Președintele trebuie să vegheze la buna funcționare a autorităților publice și să exercite o funcție de mediere între puterile statului și între stat și societate,”
a explicat un politolog pentru o publicație.
Unde se intersectează medierea cu limitele intervenției prezidențiale
În perioadele de blocaj, rolul Cotroceniului poate depăși formalitatea consultărilor: președintele poate facilita întâlniri, poate solicita soluții și poate propune un candidat cu șanse reale în Parlament. Totuși, există o graniță clară între a crea premisele dialogului și a construi efectiv majoritatea în locul partidelor.
“Așadar, președintele poate facilita dialogul, poate convoca partidele, poate cere soluții și poate identifica o persoană care are șanse reale să obțină votul Parlamentului. Într-un blocaj, chiar trebuie să fie un factor de deblocare. Dar există o limită: medierea nu trebuie să se transforme în substituirea partidelor și a Parlamentului în procesul de construire a majorității.
Majoritatea parlamentară este o realitate politică ce trebuie construită în Parlament. Președintele poate crea condițiile dialogului, dar nu poate deveni el însuși constructorul unei majorități politice în sensul negocierii programului, distribuirii responsabilităților politice sau stabilirii formulei de guvernare”,
repetă specialistul, arătând că decizia finală revine tot Legislativului.
“Candidatul desemnat de președinte trebuie să ceară Parlamentului votul de încredere asupra programului și întregii liste a Guvernului. Decizia politică finală aparține Parlamentului, iar Președintele se supune total voinței exprimate de către Parlament. Așa funcționează democrația reprezentativă,”
Linia fină între mediere și negociere politică
Distincția devine dificilă atunci când discuțiile se prelungește și când președintele formulaze sugestii care pot părea directive politice. Influența legitimă a unui președinte nu se confundă cu atribuțiile executive ale prim-ministrului sau cu prerogativele Parlamentului.
“Linia de demarcație este dată de scopul și natura intervenției prezidențiale. Din păcate, cei 36 de ani de democrație ne-au adus la pachet și președinți care au încercat să-și impună voința asupra actului de guvernare per se.
Una este să îi întrebi pe liderii politici ai partidelor din Parlament «Care este soluția prin care puteți obține o majoritate parlamentară?» și alta este ca președintele să le spună «Aceasta este formula politică pe care trebuie să o construiți și acesta este programul pe care trebuie să îl adoptați». Prima conduită ține de mediere. A doua riscă să transforme președintele într-un actor politic participant la negocierea guvernării, ceea ce este periculos pentru sistemul de echilibru al puterilor în stat”,
adaugă analistul, care atenționează asupra riscului de politizare a funcției prezidențiale.
- Limite constituționale: rolul președintelui este de a facilita dialogul, nu de a decide programul sau formula guvernamentală în locul Parlamentului.
- Responsabilitate parlamentară: programul și componența Guvernului trebuie aprobate prin votul Legislativului.
- Riscul politizării: implicarea extinsă a președintelui în negocieri poate genera asocierea sa politică cu soluția rezultată.
- Cooperare instituțională: atribuțiile prezidențiale trebuie exercitate în spiritul separației și echilibrului puterilor și al cooperării loiale între autorități.
Cine stabilește programul de guvernare
Constituția prevede că Guvernul, pe baza programului acceptat de Parlament, pune în practică politica internă și externă și coordonează administrația publică. Președintele poate exprima priorități, dar nu poate transforma reședința sa într-un centru paralel de decizie executivă.
“Președintele poate avea, în mod inevitabil, influență politică. Este ales direct de cetățeni și are o legitimitate democratică proprie. Dar influența politică nu trebuie confundată cu competența de a conduce Guvernul sau, mai rău, de a dicta Parlamentului ce să facă.
Constituția spune expres, la art. 102 alin. (1), că Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice. Iar art. 107 alin. (1) stabilește că primul-ministru conduce Guvernul și coordonează activitatea membrilor acestuia,”
precizează expertul, menționând că exprimarea unor priorități nu echivalează cu exercitarea funcției executive.
“Așadar, președintele poate avea preferințe sau poate transmite priorități politice generale, dar nu poate transforma Palatul Cotroceni într-un centru paralel de guvernare, așa cum încearcă unii să îl convingă pe Președintele Dan să facă. Consilierii domnului Dan trebuie să înțeleagă că programul Guvernului este supus votului Parlamentului, nu aprobării politice a președintelui”
Evitatrea anticipatelor și riscurile decizionale
Obiectivul de a evita alegerile anticipate este politic legitim, dar nu justifică depășirea limitelor constituționale: alegerea unui candidat sau a unei formule politice trebuie să reflecte o majoritate parlamentară reală, nu doar un imperativ de evitare a scrutinului.
“Evitarea alegerilor anticipate poate fi un obiectiv politic legitim, dar trebuie să fie urmărit prin instrumentele pe care Constituția le pune la dispoziția președintelui. Constituția nu îi conferă președintelui o putere generală de a construi orice majoritate pe care o consideră necesară pentru a evita alegerile anticipate. Există, prin urmare, un risc atunci când obiectivul politic – de exemplu evitarea anticipatelor – ajunge să determine alegerea candidatului sau formula politică înainte ca aceasta să fie rezultatul unei majorități parlamentare reale,”
observă analistul, care recomandă prudență înainte de a concluziona că rolul constituțional a fost depășit.
“Aș fi prudent cu formularea «a depășit rolul constituțional», pentru că aceasta este o concluzie juridică ce ar trebui susținută de analiza concretă a tuturor împrejurărilor,”
Influența implică și responsabilitate politică
Orice implicare activă a președintelui în conturarea unei soluții politice poate atrage asocierea sa cu rezultatul. Dacă președintele se limitează la atribuțiile constituționale, responsabilitatea rămâne în primul rând a partidelor și a candidatului desemnat. Dar dacă trece la negociere directă, devine inevitabil parte a soluției politice construite.
“În politică, nu poți să îți asumi public construcția unei soluții și apoi să pretinzi că nu ai nicio responsabilitate pentru rezultatul ei. Dacă Președintele se limitează la ceea ce îi cere Constituția – consultă partidele, identifică un candidat care are șanse să obțină sprijin parlamentar și îl desemnează – atunci responsabilitatea politică pentru actul guvernării rămâne în primul rând la partidele parlamentare și la candidatul desemnat. Dacă însă Președintele merge mai departe, intră în negocierile dintre partide, încearcă să construiască el însuși o anumită majoritate, își asumă public o anumită formulă de guvernare sau promovează insistent o anumită persoană pentru funcția de premier, atunci devine inevitabil asociat politic cu soluția pe care a contribuit la construirea ei”,
iar concluzia este limpede: președintele trebuie să medieze cu suficientă fermitate, dar și cu reținere, pentru a nu genera o nouă sursă de instabilitate.
“În opinia mea, președintele trebuie să fie suficient de puternic pentru a media o criză, dar suficient de reținut pentru a nu deveni el însuși una dintre cauzele crizei.
Într-un asemenea moment, rolul președintelui nu este să câștige o negociere politică, ci să creeze condițiile în care instituțiile constituționale să poată funcționa. A media nu înseamnă a conduce partidele. A desemna un premier nu înseamnă a conduce Guvernul. A avea o viziune politică nu înseamnă a putea impune programul de guvernare”
